Miezul problemei
Nimeni nu este atât de aspru cu
tine aşa cum eşti tu însuţi. Asemeni tuturor fraţilor tăi, suferi de un profund
sentiment de imperfecţiune şi nevrednicie.
Te urmăreşte sentimentul că ai făcut nişte
greşeli teribile pentru care, mai devreme sau mai târziu, vei fi pedepsit de
autorităţi umane sau de vreo autoritate abstractă spirituală, cum ar fi
Dumnezeu sau legea karmică.
Aceste chestiuni nerezolvate cu privire la
autoevaluarea ta reprezintă condiţiile în care se realizează întruparea ta. Cu
alte cuvinte, eşti aici pentru a le rezolva. Tu ţi-ai ales părinţii, pentru ca
ei să-ţi exacerbeze sentimentul de vinovăţie, în aşa fel încât să poţi deveni
conştient de el. Aşadar, a-i învinui pe ei pentru problemele tale, nu te va
ajuta să îndepărtezi condiţiile pe care, în mod reciproc, voi le-aţi impus
iubirii. Singura cale de ieşire este ca tu să devii tot mai conştient de
propria ta vinovăţie şi de credinţele şi tiparele de interacţiune bazate pe
frică.
A căuta pe cineva special, care să-ţi
furnizeze iubirea pe care părinţii tăi nu au fost în stare să ţi-o ofere, nu
este o rezolvare, ci doar va agrava lucrurile. Să nu fii surprins, dacă
partenerul sau partenera pe care i-ai ales sunt întruparea perfectă a
părintelui cu care ai cele mai multe de vindecat. Nu poţi să nu ajungi faţă în
faţă cu propriile tale răni. Părinţii, soţii şi copiii sunt aici ca să te ajute
să vezi propria ta nevoie de vindecare - iar tu, la rândul tău, îndeplineşti
aceeaşi funcţie în vieţile lor.
Căutarea iubirii necondiţionate într-o lume a
condiţiilor este sortită, în mod inevitabil, eşecului. De vreme ce toţi fraţii
tăi acţionează conform unor tipare bazate pe ruşine sau vină, ei nu îţi pot
oferi iubirea pe care ştii că o meriţi şi nici tu nu le-o poţi oferi lor.
Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este
să vă ridicaţi unul altuia starea de conştientă asupra iubirii ce vă este
necesară - şi să începeţi să vă asumaţi responsabilitatea de a v-o dărui vouă
înşivă.
Dacă nu-ţi asumi responsabilitatea de a aduce
iubirea în propriile tale răni, nu vei ieşi din ciclul vicios atac/apărare,
vină şi învinuire.
Sentimentele tale de furie, jignire şi trădare
- oricât de justificate ar părea ele - nu vor face decât să toarne ulei pe
focul conflictului interpersonal şi vor continua să reîntărească credinţa sau
convingerea ta sub-conştientă că eşti nevrednic de iubire şi incapabil să
iubeşti.
Trebuie să înveţi să vezi cât de departe se
întinde propria ta ură de sine. Până ce nu te vei uita în oglindă şi nu vei
vedea, reflectate acolo, propriile tale convingeri, îl vei folosi pe fiecare
seamăn al tău din cadrul experienţelor tale ca pe o oglindă care să-ţi arate
ceea ce crezi despre tine însuţi. Deşi nu e nimic greşit în această practică,
ea nu este calea cea mai scurtă sau uşoară spre acasă, întrucât există
întotdeauna tendinţa de a gândi că ceea ce vezi este lecţia altuia.
Dacă vrei să ieşi din psihologia vicioasă a
lumii, trebuie să o-preşti jocul proiecţiei. Acest joc ascunde atracţia ta
subconştientă spre moarte, în spatele unei faţade a blamării şi a unei
moralităţi condiţionate. E o ironie, într-adevăr, dar - în chiar clipa când
îţi declari inocenţa pe socoteala aproapelui tău - tu îţi întăreşti, de
asemenea, propriile sentimente de vinovăţie şi inferioritate.
Nu există altă cale de ieşire din cercul
vicios al vinei şi învinuirii, alta decât de a înceta să învinuieşti. Dar fii
pregătit. Dacă vrei să te dai jos de pe roata suferinţei, s-ar putea să
constaţi că nu te bucuri de prea multă popularitate. Cei ce nu participă la
jocul lumii - proiecţia - sunt primii care vor fi atacaţi.
Dacă nu ai învăţat nimic din viaţa mea, asta
precis ai învăţat-o!
Oricine care îşi recunoaşte propria frică -
fără a o proiecta în afara sa - periclitează jocul lumii. Oricine care îşi
asumă propriile gânduri ucigaşe şi le caută rădăcinile în propria conştiinţă,
ameninţă eşafodajul moral al societăţii. În societatea umană există bine şi
rău. Cei care fac ceva bun sunt răsplătiţi, iar cei care fac ceva rău sunt
pedepsiţi.
Aşa a fost dintotdeauna.
Învăţătura mea ameninţă acest postulat
fundamental. La nivelul cel mai de suprafaţă, ea contestă ideea că răul ar
trebui pedepsit. În faţa strigătului pentru plată şi răsplată, m-am situat şi
voi continua să mă situez în favoarea iertării.
La un nivel mai profund, învăţătura mea
contestă însăşi ideea că cineva ar trebui condamnat din cauza comportamentului
său. Dacă cineva acţionează greşit, aceasta se datorează faptului că are
gânduri greşite, gânduri false. Dacă el poate să-şi dea seama de neadevărul
gândirii sale, îşi poate schimba comportamentul. E în interesul societăţii să-l
ajute s-o facă. Dar dacă se aplică o pedeapsă, ideile sale false vor fi
reîntărite şi li se va mai adăuga şi povara vinei. Ai auzit zicala: „Din două
rele nu iese un lucru bun”. Aceasta este esenţa învăţăturii mele. Toate relele
trebuie îndreptate aşa cum trebuie. Altfel, corecţia înseamnă atac. A te opune,
a căuta să birui sau să te cerţi cu o idee falsă este echivalent cu a o
consolida. Aceasta este calea violenţei. Calea mea, pe de altă parte, este nonviolenţă.
Prin modul ei de abordare a problemei, ea demonstrează care este soluţia. Ea
aduce iubire, nu atac, celor cuprinşi de durere. Mijloacele sunt compatibile
scopului.
A face ceva rău înseamnă a profesa[1] vina şi a perpetua credinţa că durerea şi suferinţa sunt necesare. A
face ceva bun înseamnă a profesa iubirea şi a-i demonstra puterea de a depăşi
toată suferinţa. Pe scurt, nu ai niciodată dreptate când faci un lucru rău şi
nu greşeşti niciodată când faci un lucru bun.
Ca să ai dreptate, fă bine.
Nu poţi iubi într-un mod lipsit de iubire. Nu
poţi avea dreptate şi, în acelaşi timp, să ataci ceea ce este rău, deoarece
eroarea e cea care trebuie demontată şi,
întrucât rădăcina a tot ce înseamnă eroare este frica, numai demontarea fricii va aduce corecţia.
Iubirea este singura reacţie ce demontează
frica. Dacă nu crezi asta, încearc-o. Iubeşte orice persoană sau situaţie care
îţi evocă în tine frica, şi aceasta va dispărea. Asta este adevărat, nu atât
datorită faptului că iubirea e antidotul fricii, ci fiindcă frica este „absenţa
iubirii”. De aceea, ori de câte ori iubirea este prezentă - frica nu poate
exista.
Cei mai mulţi dintre voi înţeleg foarte multe
despre frică, dar foarte puţine despre iubire. Vă este frică de Dumnezeu, vă
este frică de mine şi vă este frică unul de celălalt.
De ce vă e frică? Deoarece aveţi convingerea
că nu meritaţi să fiţi iubiţi şi nici nu sunteţi capabili să iubiţi pe
altcineva.
Această credinţă este singura credinţă ce
trebuie schimbată. Toată negativitatea din viaţa voastră se va destrăma, o dată
ce demontaţi această credinţă eronată despre voi înşivă. Tu, prietenul meu, nu
eşti ceea ce gândeşti că eşti. Nu eşti doar o acumulare a tuturor convingerilor
şi faptelor tale negative. Asta este ceea ce crezi tu că eşti, dar nu e ceea
ce eşti. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, la fel ca şi mine. Tot ceea ce este bun şi
adevărat despre Dumnezeu, este bun şi adevărat despre tine.
Acceptă acest fapt - fie şi numai pentru o
clipă - şi viaţa ta va fi transformată. Acceptă aceasta în privinţa fratelui
tău - aproapelui tău - chiar în acest moment şi tot conflictul dintre voi se va
termina.
Ceea ce vezi este un rezultat direct a ceea ce
crezi. Dacă tu crezi că eşti vinovat, atunci vei vedea o lume vinovată. Iar o
lume vinovată va fi pedepsită - şi la fel vei fi şi tu.
„Dumnezeu te va bate. Dumnezeu va nimici
lumea. Dumnezeu se va răzbuna.” Acestea, prietenii mei, sunt gândurile pe care
voi le gândiţi. Acestea - deşi sunt blasfemii - sunt ideile absurde pe care
vreţi să mi le atribuiţi mie! Din fericire, eu înţeleg că acesta este doar
modul vostru - nu prea subtil - de a vă canoni.
Este o manevră de tergiversare. În timp, veţi
obosi de ea. Nu va dura mult până ce veţi începe să respingeţi - individual şi
colectiv - întreg conceptul vinei şi veţi tânji să veniţi acasă.
Prietenii mei, aştept cu bucurie şi
certitudine acest moment al deplinei onestităţi şi responsabilităţi. În acea
zi, când veţi vedea binele vostru şi pe cel al semenilor voştri ca fiind unul
şi acelaşi, tot ceea ce vă separă de Dumnezeu se va desprinde de voi şi veţi
sta alături de mine în toată splendoarea voastră.
Atunci veţi cunoaşte în mod neîndoielnic
Iubirea lui Dumnezeu pentru voi.
Atunci veţi cunoaşte că El/Ea nu v-a abandonat
niciodată, nici chiar în culmea demenţei voastre, când aţi gândit că El/Ea vrea
să vă pedepsească şi să vă distrugă lumea.
Atunci veţi cunoaşte puterea minţii voastre de
a crea şi atunci veţi alege să creaţi împreună cu Dumnezeu şi nu separat de
El/Ea.
PAUL FERRINI - IUBIREA FARA CONDITII
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu