love

love
Orbit de vocea dorinţei Nu eşti conştient că PreaiubitulTrăieşte în adâncul inimii tale Opreşte gălăgia Şi vei auzi vocea Lui În tăcere- RUMI.

marți, 29 noiembrie 2011

Fuga de gol


   Dacă depresia este o reacţie extremă la pierdere, practica meditaţiei ne dezvăluie că punctele de referinţă pe care le considerăm stabile, pe care ne bazăm pentru securitate, se modifică tot timpul. Psihologia budistă descrie această situaţie în termenii "celor trei repere ale existenţei" - trei aspecte inevitabile ale vieţii care modelează contextul în care se desfăşoară existenţa umana.
   Primul reper al existenţei este nepermanenţa - faptul că nimic nu rămîne niciodată la fel. în planul exterior, corpul nostru şi lumea fizică se schimbă continuu, iar în plan interior, stările noastre mentale şi emoţionale se modifică şi evoluează neîncetat. Fiecare stare a minţii atrage o nouă perspectivă asupra realităţii, doar pentru a fi înlocuită cîteva minute mai tîrziu de o viziune uşor diferită. Nici o stare a minţii nu e niciodată totală sau definitivă.
   Al doilea reper al existenţei, numit frecvent lipsa eului, este consecinţa acestei impermanenţe universale. Ca toate celelalte, şinele cu care ne identificăm este un flux constant. Chiar dacă e util să vorbim de o structură funcţională a eului ca şi concept explicativ, e imposibil să definim exact, să localizăm sau să dovedim o entitate a sinelui substanţială şi continuă într-o manieră concretă, determinată. Dacă înţelegem acest adevăr ca pe o ameninţare, putem intra în panică. Dacă, însă, îl apreciem ca pe o cale către un adevăr mai vast, el poate da naştere unei uşurări profunde.
   Al treilea reper al existenţei este faptul că viaţa umană implică mereu o anumită insatisfacţie sau durere: durerea naşterii, a bătrîneţii, a bolii şi a morţii; durerea de a considera repere elemente dinamice, mutaţiile; durerea de a nu primi ce doreşti; durerea de a primi ceea ce nu doreşti; durerea de a fi condiţionat de împrejurări care scapă de sub control. Pentru că nimic în viaţă nu e vreodată definitiv sau total desăvfrşit, totul e într-o curgere continuă, noi nu putem controla nimic, nici măcar ce se întîmplă cu noi, satisfacţia de durată rămîne eveniment rar, imposibil de atins ca şi curcubeul de pe cer.
   Aceste trei repere trimit la o condiţie fundamentală a existenţei, numită vacuitate în tradiţia budistă. Acest termen ilustrează natura insondabilă şi imposibil de stăpânit a tuturor lucrurilor. Nimic nu poate fi deţinut ca obiect solid care să ofere sens, satisfacţie sau securitate de durată şi de nezdruncinat. Nimic nu este ceea ce ne aşteptăm, credem sau sperăm să fie. Ne căsătorim cu persoana din visurile noastre şi descoperim că mariajul nu ne oferă fericirea previzibilă pe care ne-o imaginasem. Cheltuim o avere pe o maşină nouă şi după trei săptămîni nu ni se mai pare atît de interesantă. Avem un mare succes în carieră şi descoperim că nu ne oferă împlinirea la care sperasem. Mai mult, nu ajungem niciodată să cunoaştem temeinic ce facem aici, ce dorim în fond, ce e viaţa aceasta sau încotro se îndreaptă. Toate aceste experienţe trimit la adevărul vacuităţii - faptul că nu e posibil să modelezi ceva solid din materialul fluid al realităţii sau să delimitezi o partea a sa ca "asta şi atît, doar asta, întotdeauna asta".
   Din perspectiva încercării de a ajunge undeva sau de a găsi securitate, vacuitatea pare înspăimîntătoare şi descurajantă. Putem înţelege diverse forme de psihopatologie ca reacţii împotriva vacuităţii şi a celor trei repere ale existenţei. Paranoicul îşi respinge vulnerabilitatea şi încearcă să dea vina pe alţii pentru ea: "Cine îmi face asta? Toată lumea îmi vrea răul?". Sociopatul încearcă să deţină controlul asupra caracterului alunecos al existenţei. Schizoidul şi catatonicul se închid, pur şi simplu, refuzînd...

Psihologia trezirii
de John Welwood

Compasiune autentică


   Cînd ne asumăm experienţa vieţii aşa cum este, descoperim adesea că nu ne îndeplineşte aşteptările despre cum ar trebui să fie. Poate că nu corespundem cu imaginea din mintea noastră a ceea ce ar trebui să fim. Poate că cei dragi nu se ridică la înălţimea idealurilor noastre. Sau situaţia din lume ni se pare deprimantă, chiar şocantă. Realitatea ne deschide continuu inima nefiind aşa cum ne-am dori noi să fie.
   Dacă ne îndreptăm autentic către "inima noastră întredeschisă", descoperim că are un gust dulce-amărui. Realitatea nu se potriveşte niciodată cu speranţele noastre - de aici, gustul amar. Dulceaţa provine din faptul că descoperim o tandreţe dulce şi curată faţă de noi înşine şi frumuseţea fragilă a vieţii ca întreg, cînd realitatea ne întredeschide inima.
   Acesta e începutul adevăratei compasiuni faţă de noi înşine şi faţă de alţii - faţă de dificultăţile cu care ne confruntăm în viaţă. O prietenă bolnavă de cancer a încercat toate tratamentele posibile de care a auzit. Nimic nu a funcţionat. La început a dat vina pe ea însăşi, dar în cele din urmă a realizat că vindecarea ultimă nu era tratarea cancerului, ci împăcarea cu el. Toţi trebuie să ne vindecăm de conflictul deschis: separarea şi lupta cu realitatea. Toată lumea are nevoie de asta.
   Cele mai mari dificultăţi cu care ne confruntăm ne oferă cele mai bune oportunităţi de a exersa prezenţa necondiţionată. De mare ajutor în această practică e să recunoaştem din nou şi din nou că experienţa noastră nu e atît de solidă pe cît credeam. Într-adevăr, nimic nu e aşa cum presupuneam noi. Meditaţia ne ajută să recunoaştem acest lucru făcîndu-ne să observăm şi să intrăm în contact cu intervalele sau spaţiile libere din experienţa noastră, din care apar claritatea şi înţelepciunea autentică.
   Dacă îmbrăţişăm această abordare, vechile noastre răni din trecut pot dezvălui comori ascunse. În locurile în care ne-am contractat şi am întors spatele experienţei noastre putem începe să descoperim calităţi autentice ale fiinţei noastre care au fost multă vreme acoperite de un văl. În cele mai dureroase colţuri ale experienţei noastre, ceva viu aşteaptă tot timpul să iasă la suprafaţă. Aşa că, orice problemă sau suferinţă am avea, dacă ne ajută...

Psihologia trezirii
de John Welwood

Iertarea si boala


Preotii vindecatori (Kahuna) din Hawaii au descoperit ca vinovatia este cauza numarul unu a aparitiei bolii in corpurile mental, emotional si fizic. Ei au creat un ritual de vindecare, menit sa puna lucrurile in ordine.
In principiu, in Hawaii nu existau boli mentale sau fizice inainte de afluxul de vestici in insula. Astazi, puternicele tehnici de vindecare, cum este Hooponopono si intreaga cunoastere pe care o cuprinde, ies acum la lumina, fiind predate ca Huna, sauSecretele.
Hooponopono este continuitatea relatiilor. Este extrem de eficient in cazul traumelor sufletesti si al eliberarii de sentimentelor de vinovatie. Te mai prapadesti de dorul cuiva, chiar dupa trecerea anilor?Este foarte greu sa treci peste iubirea ta pentru o persoana care ti-a frant inima, sau peste moartea cuiva drag? Hooponopono pune capat acestor stari si te ajuta sa mergi mai departe, sa depasesti perioada de suferinta. Durerea este naturala si, spun unii, chiar necesara. Invinuirea de sine, razbunarea sau depresia – nu sunt. Si, in mod cert, furia si vinovatia nu fac decat sa va raneasca pe voi si pe cei din jurul vostru.

Huna este sistemul de cunoastere care cuprinde stravechile arte hawaiiene de vindecare, principiile spiritualitatii si codul vietii corecte. Huna este echivalentul stravechilor invataturi ale multor alte popoare indigene. In mod obisnuit, Huna era numita Ho`omana, sau crearea energiei, folosirea Fortei Vietii pentru vindecare si evolutie. Huna a fost considerata un sistem de cunoastere psiho-spirituala, ce este aplicata pentru vindecarea mintii, trupului si a sufletului si pentru conectarea cu spiritul. Un Kahuna este Cel care detine Maiestria Secretelor tuturor lucrurilor (cam cum sunt cei cu grad de Doctor in diverse stiinte). In mod obisnuit, ne gandim la Kahuna ca la un fel de preot sau vindecator spiritual, care cunoaste misterele celor trei minti ale fiintei umane: Mintea Subconstienta, Mintea Constienta si Sinele cel mai Inalt - cu o constiinta elevata; practicantii Kahuna stiu cum sa foloseasca eficient diferite tipuri de energie pentru atingerea echilibrului si a vindecarii. Iar ei stiau asta cu mii de ani inaintea lui Freud! De fapt, cea mai renumita carte despre Kahuna este cea a lui Maxwell Freedom Long, Stiinta Secreta din Spatele Miracolelor.
Intelegerea modului in care actioneaza cele trei minti a determinat, probabil, initierea ritualului Hooponopono, cheia oricarei vindecari. Hooponopono inseamna, de fapt, sa faci lucrurile asa cum trebuie, just, corect – cu referire la lumea voastra inconjuratoare. Procesul de vindecare Hooponopono implica iertare, armonizare, bunavointa si eliberarea urii si a vinovatiei si eliberarea de trecut. Kahuna considera ca vinovatia genereaza cele mai multe imbolnaviri si face ca lucrurile sa mearga anapoda in viata voastra. Vestea buna este ca majoritatea vinovatiilor voastre nu este intemeiata.
In Hawaii, se considera ca exista trei feluri de greseli si ca nu toate sunt pacate, desi noi avem tendinta de a le considera ca atare!
  • Prima este Hala: sa te abati de la cale, sa comiti erori, sa faci o greseala sau sa eviti adevarul. Facand astfel, poti, in mod necugetat, sa ranesti pe cineva, dar acesta nu este un pacat. Dragii mei, daca toate greselile noastre ar fi pacate, am fi in iad, nu-i asa? Dar, cui ii place sa isi recunoasca greselile? Astfel, acestea sunt impinse jos, in adancul fiintei noastre si/sau renegate, si ne pot face sa simtim nenumarate vinovatii.
  • Al doilea tip de greseala este Hewa: excesul si lacomia, care nu este pacat, desi este considerata mai rea decat Hala si, cel mai adesea, va raneste si pe voi, dar, intr-un anume fel, si pe ceilalti. Hewa include si situatiile in care, avand nevoie, luati de la altii mai multa energie decat doresc ei sa va ofere.
  • Cel de-al treilea tip este singurul pacat adevarat: Ino, ranirea intentionata a altei persoane si actiunile desfasurate cu ura (Notati ca sexul nu este considerat, in niciun fel, un pacat!).
Mai exista un alt fel de vinovatie neintemeiata; parasirea unei relatii, faptul ca nu actionezi din iubire, sau ca nu esti perfect. Ne auto-judecam cu asprime, si aceasta trimite un mesaj Subconstientului nostru, ca nu suntem suficient de buni si ca nu meritam prea multe. De aceea, nu ne iubim pe deplin; iar “pierderea iubirii este asociata, in mod frecvent, cu probleme de sanatate, imbolnavire si declinul calitatii vietii”.
Iertarea este necesara in toate cazurile. Trebuie sa ii iertati pe ceilalti, dar, este imperativ, pentru sanatatea si starea voastra de bine, sa va iertati pe voi insiva. Acesta este secretul vindecarii depline. Poate sa mai fie nevoie de altceva, dar, cel mai adesea, ritualul iertarii, Hooponopono, are grija de rezolvarea problemelor.
Ino este, in mod cert, singurul tip de pacat care necesita iertare. Dar, cat de des va ocupati de Ino?Ganditi-va la asta. Ma aventurez sa ghicesc ca nu ati facut asa ceva de cand erati copii. Asadar, cata vinovatie purtati in voi? De mult, cel mai faimos Huna din Vest scria:
„Practicantii Kahuna stiau ceea ce psihanalistii au cercetat pana la disperare. Este vorba de faptul ca, atunci cand un om a „pacatuit”, iar Sinele inferior (Mintea subconstienta) si Sinele mijlociu (Mintea constienta) sunt de acord ca el a pacatuit, Sinele inferior poate avea ideea fixa ca pacatul trebuie pedepsit. In acest caz, Sinele inferior seteaza comanda de pedeapsa, prin boala sau accidente.
Ideile fixe devin obsesii, iar vinovatia creeaza obsesii subtile, inselatoare, intrucat Sinele inferior nu are capacitatea de a rationa. Daca Mintea constienta preia ideea ca persoana respectiva pacatuieste si o planteaza in Subconstient, si chiar daca mai tarziu se produc schimbari in Mintea constienta, Subconstientul poate inca sa creada ca a fost un pacat. Aceasta poate da nastere bolii.
Examinati-va credintele si observati daca puteti inceta sa va mai invinovatiti singuri. Folositi-va constiinta drept calauza si nu ca pe un gardian! Daca aveti mustrari de constiinta, acestea poarta un mesaj conform caruia mai aveti posibilitati de evolutie. Considerati ca ati actionat in cel mai bun mod pe care il aveati atunci la indemana, intr-un scop bun si doar nu puteati vedea posibilitatea ca toata lumea sa castige. Pe parcursul actiunilor voastre, daca intentia nu a fost sa raniti pe cineva, era, probabil, cea mai buna abordare pentru toti cei implicati. Cu toate acestea, chiar daca schimbarea credintelor adanc inradacinate nu se realizeaza batand din palme, speranta exista: ritualul iertarii.
Actul de a cere iertare si a repara nedreptatile face parte din cultura vestica si din majoritatea religiilor. Il regasim in Catolicism (confesiunea si penitenta), la Alcoolicii anonimi (unul dintre cei 12 pasi) si in familia noastra – orice mama isi invata copiii sa ceara scuze. Judecatorii mai intelepti joaca, uneori, un rol de Kahuna, prin stabilirea unor indatoriri reparatorii, care nu numai ca rasplatesc victima, dar constituie un fel de vindecare si pentru cel care a gresit.
Daca nu va puteti convinge Subconstientul ca nu ati pacatuit, trebuie, si puteti, sa calmati lucrurile prin cainta: cerand iertare si facand un sacrificiu (probabil ca intelegerea gresita asupra sacrificiului uman in Hawaii vine din aceasta practica). Cand spun sacrificiu, ma refer la a renunta la ceva, la timp si energie pentru a indrepta lucrurile fata de cineva pe care l-ati ranit. De altfel, hawaiienii sunt invatati din copilarie sa ierte neconditionat pe oricine si sa isi ceara scuze. Emotiile reprimate, cum sunt vinovatia si furia, creeaza toxine in corpul vostru. Practicantii Kahuna spuneau ca voi nu vreti sa aveti de a face cu ele, punand vechile emotii negative in saculeti negri, pe care ii inghesuiti in corpul vostru (metafizic sau eteric). Ele blocheaza caile neuronale si energetice, astfel incat corpul nu se mai poate auto-vindeca, rezultand boala si depresia.
Ierarea de sine te poate vindeca. Iertarea altcuiva nu scuza actiunile acestuia si nici nu iti diminueaza puterea, ci te elibereaza. De ce? Pentru ca, de fapt, te ierti tot pe tine: tu esti ceilalti. La nivel spiritual, toti suntem Unul.
Si iata si vestea buna. Din punct de vedere spiritual, Mintea Subconstienta este cea care comunica cu Sinele tau Superior, cu Creatorul si cu Universul. Mintea ta Subconstienta (Sinele inferior, cum il numeste Long) nu poate face niciun rau Spiritului. In consecinta, tu nu poti pacatui fata de Dumnezeu. Mintea ta Subconstienta este prea mica pentru a putea face asta. „Nimic nu este pacat, atata vreme cat nu raneste pe nimeni”.

Fii constient de corpul tau

" Existenta este pregatita sa-ti ofere paradisul aici si acum , insa tu tot amani- totdeauna pana la moarte. daca nu ai compasiune pentru propriul corp, nu poti sa ai compasiune  fata de nici un alt corp. Este un organism viu si nu ti-a facut nici un rau, ti-a stat tot timpul la dispozitie, de cand ai fost conceput si iti va sta pana la moarte. Va face tot ceea ce vei vrea sa faca pentru tine, chiar si imposibilul, si nu se va arata nesupus fata de tine. este de neconceput sa creezi un mecanism care sa fie atat de ascultator si atat de intelept. daca vei deveni constient de toate functiile organismului tau, vei fi surprins. Nu te gandi niciodata ce a facut corpul tau. Este asa de miraculos, atat de misterios. Insa nu te-ai interesat niciodata de el. Nu te-a deranjat niciodata sa faci cunostinta cu propriul corp si pretinzi ca ii iubesti pe altii? Nu poti , pentru ca si acesti altii ti se infatiseaza tot ca niste corpuri  Corpul este cel mai mare mister al intregii existente. Acest mister trebuie iubit, misterele si functionarea lui trebuie sa fie patrunse in intimitatea lui "

Relatia -ANGAJAMENTUL CONŞTIENT


   Cînd ne îndrăgostim, experienţa noastră e atît de captivantă, încît trecem uşor cu vederea potenţialele probleme dintr-o relaţie. Mai tîrziu însă, cînd ele se dovedesc dificile sau greu de gestionat, avem nevoie de ceva mai mult decît simpla inspiraţie. Aici intervine problema angajamentului. Angajamentul înseamnă să alegi să lucrezi cu obstacolele ce interferează cu fluxul liber al iubirii, atît în tine, cît şi în relaţie.
   Acum însă, nu mai e atît de clar ca în trecut de ce doi oameni trebuie sa jure că vor rămîne împreună şi să persevereze cînd apar probleme şi obstacole între ei. Avem puţine exemple ale felului cum ar arăta un angajament sănătos şi viu între doi oameni. Vechiul model - bazat pe datorie - transformă angajamentul într-un fel de adeziv. Atît de mulţi dintre părinţii noştri "au rămas împreună pentru copii" sau din teama dezaprobării familiei, sacrificîndu-şi evoluţia, integritatea şi libertatea, încît nu e deloc surprinzător că noţiunea de angajament pe termen lung nu mai trezeşte entuziasmul generaţiilor tinere de azi. La cealaltă extremă, multe cupluri decid să se căsătorească dintr-o speranţă idealistă, fără să se gîndească atent la ce presupune acest pas. Îşi imaginează că sentimentele lor romantice vor fi suficiente ca să-i ţină împreună. Apoi, cînd perioada de graţie se termină şi apar conflictele, sînt nepregătiţi să facă faţă situaţiei.
   În trecut, angajamentul era definit şi impus unui cuplu de societate şi familie. într-o căsnicie tradiţională aranjată, un bărbat şi o femeie trebuia să jure să rămînă împreună toată viaţa chiar fără să se cunoască. Pe un astfel de fond, nu e surprinzător că angajamentul e înconjurat astăzi de o aură atît de mare de inconştienţă şi că mulţi dintre noi intră într-o căsnicie pe jumătate adormiţi. Acum, cînd presiunile exterioare nu mai impun sau susţin angajamentul unui cuplu, e nevoie de o abordare mai conştientă.
   A sta împreună e doar o mică parte a ceea ce presupune angajamentul autentic, doar expresia exterioară a unei dedicări interioare. Esenţa unui angajament viu este devotamentul a doi oameni faţă de dezvoltarea lor simultană, care se poate baza doar pe un angajament primar al fiecărui individ de a se deschide complet către viaţa însăşi.
   Iniţial, doi parteneri nu pot şti sigur ce caută împreună sau cît de departe poate merge relaţia lor. Testînd însă forţa legăturii dintre ei - profunzimea iubirii lor şi capacitatea de a face faţă provocărilor ei - le devine tot mai clar locul relaţiei în viaţa lor şi o pot astfel onora şi exprima mai plenar. În loc să înceapă cu o promisiune - "pînă cînd moartea ne va despărţi" - spusă la altarul de cununie, angajamentul conştient e ceva ce se dezvoltă gradat. E un stadiu mai avansat al unei relaţii care a evoluat din depăşirea cu succes a multor probe şi provocări anterioare. Un astfel de angajament e treaz şi viu. Spre deosebire de ceva născut din datorie, speranţă sau idei preconcepute, se naşte organic din însuşi procesul de maturizare a relaţiei, şi e plin de pasiune, prospeţime şi spontaneitate - esenţa iubirii.

Calea inimii
de John Welwood

Relatia - o calatorie in necunoscut

 Adevărata intimitate este, în primul rînd, o călătorie în necunoscut. Relaţionarea cu cineva de sex opus ne face să ne confruntăm cu acel mare altcineva din noi înşine - o întreagă gamă de calităţi şi dimensiuni neexplorate ale fiinţei noastre, dincolo de "eul" familiar pe care îl cunoaştem prea bine. Confruntîndu-ne cu marele necunoscut din noi înşine, iubirea ne intensifică simţurile şi ne îndeamnă să creştem şi să ne dezvoltăm în moduri neprevăzute.
   Astfel, ca să gustăm adevărata profunzime şi bogăţie a potenţialului iubirii, trebuie să explorăm teritoriul necartografiat pe cont propriu, nu să urmăm indicaţiile de pe hărţile turistice. Dacă încercăm să facem o relaţie să se potrivească cu o imagine fixă din mintea noastră, vom împiedica manifestarea celor mai profunde resurse ale noastre, care se dezvoltă în confruntarea cu provocările reale de pe parcursul drumului. Lucrul de care avem cel mai mult nevoie în prezent nu e un scop idealist pe care să-1 atingem, ci un simţ al aventurii autentice în care ne angajăm. Visul iubirii ne distrage de la adevărata cale a iubirii, ce duce mereu către posibilităţi vaste şi neprevăzute.
   Calea e un termen care sugerează marea provocare a existenţei umane: nevoie de a ne trezi, fiecare în felul său, la posibilităţile mai vaste pe care ni le oferă viaţa. Natura căii e de a ne conduce într-o călătorie, iar cel mai profund impuls al vieţii e să înaintăm astfel. Cînd viaţa noastră are avînt, simţim un inconfundabil influx de vitalitate, care ne spune că ne îndreptăm către ceva real. Din păcate însă, de multe ori nu sîntem ancoraţi în această forţă care se mişcă adînc în interiorul nostru. Cum descria poetul sufit Rumi situaţia noastră, "Noi, cei orbi, credem că ne-am pierdut calul, în timp ce el ne poartă înainte ca vîntul". Deşi armăsarul vitalităţii noastre ne duce înainte, indiferent dacă ne place sau nu, noi adormim adesea în şa.
   Astfel, relaţiile pot merge în două direcţii - către somn sau trezire - şi toţi avem de făcut o alegere individuală în privinţa direcţiei. Putem încerca să le folosim ca să ne sprijine, să ne vindece nesiguranţele sau să ne demonstreze că sîntem merituoşi, acceptabili, demni de a fi iubiţi. Îndoindu-ne că sîntem în mod fundamental buni de la început, putem căuta sprijin şi consolare în ele. Putem chiar să le transformăm într-o fortăreaţă împotriva efemerităţii, ca să ne apărăm de natura perpetuu schimbătoare a vieţii. Dar atunci cînd folosim relaţiile în primul rînd pentru sprijin şi siguranţă, ele nu fac decît să stagneze, adormindu-ne şi mai profund, întărind tiparele obişnuite de frică şi neîncredere în sine.
   Cealaltă opţiune e să privim intimitatea ca pe o modalitate de a deveni vii mai deplin, ca pe ceva care să ne ajute să scoatem la lumină bunătatea şi puterea mereu prezente în interiorul nostru. În loc să căutăm adăpost într-o relaţie, ne-am putea bucura de puterea ei de a ne trezi acele zone în care sîntem adormiţi şi în care evităm contactul gol, direct cu viaţa. Această abordare ne deschide în faţă o cale. Ne angajează în mişcare şi schimbare, ne oferă o direcţie înainte, arătîndu-ne unde avem cel mai mult nevoie să creştem. Îmbrăţişarea relaţiei ca pe o cale de evoluţie ne oferă şi o practică: să învăţăm să folosim fiecare dificultate de pe parcurs ca o oportunitate de a merge mai departe, de a intra într-un contact mai profund, nu numai cu partenerul nostru, ci şi cu propria noastră vitalitate.
   Prin contrast cu atitudinea aceasta, dacă visăm că iubirea ne va salva, că ne va rezolva toate problemele, că ne va oferi o stare constantă de fericire sau siguranţă, vom rămîne blocaţi în fantezii, fără să cunoaştem adevărata putere a iubirii - aceea de a ne transforma. Dacă vrem ca relaţiile noastre să fie înfloritoare, trebuie să le privim într-un fel nou - ca pe o serie de oportunităţi de a ne dezvolta o conştientizare mai vastă, de a descoperi un adevăr mai profund şi de a deveni oameni mai deplini.

Calatoria inimii
de John Welwood

Oportunităţi pentru maturizare

   Iată cum dezamăgirea ne poate deveni aliat: ne trezeşte din transa în care am căzut, din acea stare a copilului neajutorat care caută dragoste în afara lui spre a găsi împlinirea care ne lipseşte în sinea noastră. La început pare dureros să recunoaştem propria deziluzie, căci ne provoacă sentimente profunde de pierdere, aviditate sau suferinţă. Goliciunea de care ne lovim este un sentiment vechi şi familiar: este abisul pe care am încercat toată viaţa să-l umplem cu relaţii.
   Acest sentiment de goliciune este cu atât mai dureros când ne imaginăm că înseamnă că dragostea şi împlinirea nu ne aparţin şi trebuie să le găsim în alţii, care în acest moment nu reuşesc să ni le ofere. Copii fiind, chiar aveam nevoie de dragostea altora pentru a ne dezvolta încrederea în propria noastră bunătate. Şi chiar dacă poate avem în continuare nevoie de recunoaştere şi afecţiune, dacă ne aşteptăm mereu ca alţii să ni le dea, în loc să le găsim în noi înşine, rămânem asemenea unui copil în relaţiile noastre.
   A rămâne asemenea unui copil înseamnă a-l vedea pe Celălalt - partenerul, lumea, banii, funcţia, succesul - drept furnizorul acelei hrane de care are nevoie şinele pentru a supravieţui. A te maturiza înseamnă a face o tranziţie crucială - de la viaţa axată pe a extrage cât mai mult de la Celălalt, la viaţa trăită prin creativitate şi iubire, care vin în mod natural din fiinţa noastră. Pentru aceasta e nevoie de o schimbare a propriei noastre abordări faţă de cine suntem - de la şinele fals, a cărui identitate se bazează...

Dragoste si trezire
psihologia sacra a cuplului
de John Welwood

Porţile Iadului


   Pe măsură ce partenerii devin mai apropiaţi, adesea se lasă prinşi într-o complicitate inconştientă: "eu îţi voi umple ţie golurile şi voi compensa imperfecţiunile tale, iar tu vei face acelaşi lucru pentru mine." Astfel creează o stare de codependenţă în care amândoi simt că sunt protejaţi şi că protejează, la rândul lor. Insă apelând la o altă persoană să ne umple golurile creăm un raport părinte/copil. Ne vedem pe noi înşine drept un copil subdezvoltat sau rănit şi pe partenerul nostru drept părintele bun care ne oferă lucrurile de care n-am avut parte în copilărie: dragoste perfectă, validare, reflectare şi sprijin.
   Oricând ne aşteptăm ca altcineva să ne întregească ne plasăm în opoziţie cu realitatea. Iar când, inevitabil, partenerul nu reuşeşte să se ridice la înălţimea acestei aşteptări, începem să ne prăbuşim în iad fiindcă ne-am pierdut propria fundaţie. Psihologia budistă descrie iadul ca fiind o stare de spirit controlată de ură şi respingerea realităţii aşa cum este ea. Zţ?ătându-ne să ieşim din iad doar agravăm situaţia, fiindcă e doar un alt mod de-a respinge realitatea în care ne aflăm. Singura cale de-a ieşi din iad e să fim deschişi şi să ne ascultăm dezamăgirea.
   Dezamăgirea conţine întotdeauna un mesaj puternic şi precis, în care ne putem încrede: ne-am canalizat dorinţele acolo unde de fapt nu le este locul. Dacă reuşim să ascultăm ce ne spune dezamăgirea noastră vom putea reveni cu picioarele pe pământ şi recunoaşte adevărata realitate, aşa cum este ea. Astfel de momente de conştientizare sunt oportunităţi importante pentru maturizare, pentru a progresa în dezvoltarea noastră. Privită astfel, dezamăgirea e un pas important în calea spre relaţionarea conştientă.
Dragoste si trezire
psihologia sacra a cuplului
de John Welwood

Femeia ca activator

   Modelul tradiţional al relaţiilor bărbat-femeie în societatea noastră portretizează bărbatul ca fiind activ, dinamic şi femeia, ca fiind pasivă, receptivă. Această perspectivă unidimensională conţine un adevăr în planul fizic, pentru că trupul bărbatului are mai mare masă musculară şi este, astfel, mai orientat către o manifestare a forţei. Dar, în conformitate cu multe tradiţii sacre, polaritatea se schimbă atunci când trecem din planul exterior în cel interior.
   In timp ce masculinul este mai activ în planul exterior, fizic, tradiţia sacră recunoaşte femininul ca fiind mai dinamic în planul interior, în planul subtil al energiei vitale şi al sentimentului. Figurile mitice precum regele zeilor - Zeus din religia greacă, sau Indra, din cea hindusă - reprezintă dominaţia masculină în planul exterior, în timp ce în planul interior o găsim pe regina înţelepciunii -Sophia, Isis, Inanna/Ishtar, Shekinah.
   In timp ce puterea muşchilor generează forţă şi mişcare în planul exterior, o forţă vitală mai profundă guvernează planul interior şi fluxurile sale de energie. Tradiţiile esoterice occidentale privesc această forţă vitală care animează trupul - anima - ca fiind feminină. La fel, hinduşii cunosc această activatoare dinamică drept Shakti, consoarta marelui Shiva, a cărui natură este mai lunară şi mai calmă în relaţie cu ea.
   O femeie care este în relaţie cu energia ei shakti radiază căldură care este emanată de focul transformator al forţei ei vitale. Şi adesea, ea are acces la un tip special de înţelepciune care-l poate purta pe bărbat în planul interior, de vreme ce ea este adesea mai conectată decât el la curenţii subtili de energie ce curg în interior, una dintre marile ei funcţii în viaţa lui este aceea de a-l incita - de a-l face să simtă. Dacă un bărbat este adesea un profesor pentru femeie, un protector, un ghid în sferele vizionară, intelectuală, lumească, o femeie conduce adesea şi inspiră un bărbat învăţându-l să se simtă bine în trupul său, să-şi crească, să asculte conştiinţa inimii sale şi să danseze cu energiile vieţii.

Dragoste si trezire
psihologia sacra a cuplului
de John Welwood

Conexiunea sufletului şi sufletul

   Conexiunea sufletului este rezonanţa dintre două persoane care reacţionează la frumuseţea esenţială a naturii celuilalt, dincolo de faţade, şi care se conectează la acest nivel mai profund. Această recunoaştere mutuală oferă catalizatorul pentru o alchimie puternică. Este o alianţă sacră care are ca scop să-i ajute pe ambii parteneri să-şi descopere şi să-şi realizeze cele mai profunde capacităţi. In timp ce conexiunea inimii ne permite să îi apreciem pe cei pe care-i iubim aşa cum sunt ei, conexiunea sufletului deschide o nouă dimensiune - îi vedem şi îi iubim pentru ceea ce ar putea să fie şi pentru ceea ce am putea să devenim noi sub influenţa lor. Asta înseamnă să recunoaştem că ambii avem un rol important de jucat în a ne ajuta reciproc să devenim pe deplin ceea ce suntem.
   Cineva care ne iubeşte poate vedea adesea potenţialul sufletului nostru mai clar decât îl putem vedea noi. Atunci când se întâmplă aşa ceva, efectul este unul de catalizator. Aceasta invită, încurajează părţi adormite, nedezvoltate din noi să iasă la suprafaţă şi să se manifeste. într-adevăr, suntem cel mai adesea atraşi de cei care simţim că ne vor face "să trăim şi să murim cu mai mare intensitate... Sufletele pereche se recunosc unul pe altul", aşa cum spunea scriitoarea franceză Suzanne Lilar. O conexiune a sunetului nu numai că ne inspiră să ne extindem, dar ne şi obligă să înfruntăm ceea ce stă în calea expansiunii.
   Sufletul, în sensul în care folosesc eu cuvântul, nu este menit a indica o entitate metafizică care trăieşte în mod misterios în trupul nostru, ci un mod unic, individual pe care fiinţa noastră îl manifestă în noi, prin noi, ca noi. Sufletul este un mod de a vorbi despre elementul uman din noi - acea sensibilitate vie care curge adânc în noi, adesea resimţită ca un mod fluid, dar definit de a fi noi înşine, un sentiment de interiorizare. Aşa cum spunea Rumi, poetul Sufi, sufletul este "o bucurie atunci când simţim bunătatea, plânsul când suntem răniţi, o conştiinţă mai mare".
   Atunci când ne vedem pe noi, ca identitate fixă - "Sunt o persoană fericită... O persoană tristă... Un căutător al lumii spirituale... Un supravieţuitor" - ne raportăm la noi indirect, printr-un concept de sine. Aceste este falsul eu, o imagine mentală a noastră, bazată pe experienţă. Dar în momentele în care suntem în legătură cu sufletul, noi ne vedem pe noi ca această fiinţă care trăieşte în acest moment. Aceasta este adevărata ta individualitate, modul nostru particular de a fi, care ne permite să ne conectăm la particularitatea unei alte persoane. Atunci când inima noastră este deschisă, putem iubi pe oricine la fel, dar atunci când sufletul nostru este implicat, iubim această persoană aşa cum nu mai iubim pe nimeni. Atunci când iubiţii se întâlnesc la acest nivel, vechile lor identităţi pălesc şi ei devin mai prezenţi ca Eu şi Tu.
   In timp ce sufletul nostru se dezvăluie în moduri unice şi personale, rădăcinile sale se extind mai adânc decât mediul personal. La fel ca o picătură de apă care are tendinţa de a-şi găsi drumul înapoi spre oceanul care îi este sursa, sufletul are o dorinţă de se reconecta la locul de baştină, de a realiza esenţa profundă ca pe o prezenţă pură, deschisă.

Dragoste si trezire
psilogia sacra a cuplului de John Welwood

 

Prezenta Naturală

   Un mod de a găsi o nouă viziune asupra relaţiei este aceea de a ne întreba ce preţuim cel mai mult în relaţia noastră cu cealaltă persoană. Atunci când lucrez cu cupluri, în grupuri, încep adesea prin a-i întreba ce le place cel mai mult la a se îndrăgosti. Ce face această stare atât de minunată, de puternică, de plăcută? Ce le oferă ea din ceea ce ei preţuiesc mai presus de orice? Unele dintre răspunsurile pe care le aud adesea sunt:
   - sentimentul că fac parte din ceva mai mare
   - o senzaţie mai profundă că sunt eu, că sunt ceea ce sunt cu adevărat
   - un nou tip de forţă şi linişte
   - senzaţia că viaţa e magică
   - nu mă mai tem de necunoscut
   - mişcare şi legături fireşti
   - accept altfel ceea ce sunt eu şi ce e în jur
   - mă simt mai viu
   - văd lumea cu alţi ochi
   - mă simt binecuvântat
   - parcă m-aş întoarce acasă.
   Atunci când îi întreb pe oameni ce sentimente trezeşte iubirea în ei, ei vorbesc de căldură, inocenţă, gratitudine, pasiune, bunătate, volubilitate, realism, încredere, frumuseţe, minunare, deschidere, plăcere, afirmare, bogăţie, integritate, putere.
   Toate aceste declaraţii indică într-o singură direcţie. Atunci când suntem îndrăgostiţi, devenim mai prezenţi, mai conectaţi la ceea ce suntem noi şi la lumea înconjurătoare. In momentele de prezenţă accentuată, nu avem nevoie să dovedim nimic. Ceva se relaxează în noi. Grijile noastre, ceea ce ne distrage atenţia, se pierd undeva în fundal, iar noi ne simţim mai treji, mai vii. Vedem cum e să fim prezenţi, să fin noi. A ne îndrăgosti este ceva puternic, care ne dă viaţă, pentru că ne deschide către fiinţa noastră.
   Substantivul "fiinţă" poate suna static şi abstract. Dar verbul "a fi" denotă procesul de a trăi, de a fi prezent, de a te implica în ceea ce există. O cale simplă de a înţelege natura fiinţei noastre este aceea de a te întreba, în timp ce citeşti acestea: "Cine înţelege aceste cuvinte? Cine experimentează acum toate acestea?"

Dragoste si trezire
psihologia sacra a cuplului
de JoHn Welwood