Fuga de gol

   Dacă depresia este o reacţie extremă la pierdere, practica meditaţiei ne dezvăluie că punctele de referinţă pe care le considerăm stabile, pe care ne bazăm pentru securitate, se modifică tot timpul. Psihologia budistă descrie această situaţie în termenii "celor trei repere ale existenţei" - trei aspecte inevitabile ale vieţii care modelează contextul în care se desfăşoară existenţa umana.
   Primul reper al existenţei este nepermanenţa - faptul că nimic nu rămîne niciodată la fel. în planul exterior, corpul nostru şi lumea fizică se schimbă continuu, iar în plan interior, stările noastre mentale şi emoţionale se modifică şi evoluează neîncetat. Fiecare stare a minţii atrage o nouă perspectivă asupra realităţii, doar pentru a fi înlocuită cîteva minute mai tîrziu de o viziune uşor diferită. Nici o stare a minţii nu e niciodată totală sau definitivă.
   Al doilea reper al existenţei, numit frecvent lipsa eului, este consecinţa acestei impermanenţe universale. Ca toate celelalte, şinele cu care ne identificăm este un flux constant. Chiar dacă e util să vorbim de o structură funcţională a eului ca şi concept explicativ, e imposibil să definim exact, să localizăm sau să dovedim o entitate a sinelui substanţială şi continuă într-o manieră concretă, determinată. Dacă înţelegem acest adevăr ca pe o ameninţare, putem intra în panică. Dacă, însă, îl apreciem ca pe o cale către un adevăr mai vast, el poate da naştere unei uşurări profunde.
   Al treilea reper al existenţei este faptul că viaţa umană implică mereu o anumită insatisfacţie sau durere: durerea naşterii, a bătrîneţii, a bolii şi a morţii; durerea de a considera repere elemente dinamice, mutaţiile; durerea de a nu primi ce doreşti; durerea de a primi ceea ce nu doreşti; durerea de a fi condiţionat de împrejurări care scapă de sub control. Pentru că nimic în viaţă nu e vreodată definitiv sau total desăvfrşit, totul e într-o curgere continuă, noi nu putem controla nimic, nici măcar ce se întîmplă cu noi, satisfacţia de durată rămîne eveniment rar, imposibil de atins ca şi curcubeul de pe cer.
   Aceste trei repere trimit la o condiţie fundamentală a existenţei, numită vacuitate în tradiţia budistă. Acest termen ilustrează natura insondabilă şi imposibil de stăpânit a tuturor lucrurilor. Nimic nu poate fi deţinut ca obiect solid care să ofere sens, satisfacţie sau securitate de durată şi de nezdruncinat. Nimic nu este ceea ce ne aşteptăm, credem sau sperăm să fie. Ne căsătorim cu persoana din visurile noastre şi descoperim că mariajul nu ne oferă fericirea previzibilă pe care ne-o imaginasem. Cheltuim o avere pe o maşină nouă şi după trei săptămîni nu ni se mai pare atît de interesantă. Avem un mare succes în carieră şi descoperim că nu ne oferă împlinirea la care sperasem. Mai mult, nu ajungem niciodată să cunoaştem temeinic ce facem aici, ce dorim în fond, ce e viaţa aceasta sau încotro se îndreaptă. Toate aceste experienţe trimit la adevărul vacuităţii - faptul că nu e posibil să modelezi ceva solid din materialul fluid al realităţii sau să delimitezi o partea a sa ca "asta şi atît, doar asta, întotdeauna asta".
   Din perspectiva încercării de a ajunge undeva sau de a găsi securitate, vacuitatea pare înspăimîntătoare şi descurajantă. Putem înţelege diverse forme de psihopatologie ca reacţii împotriva vacuităţii şi a celor trei repere ale existenţei. Paranoicul îşi respinge vulnerabilitatea şi încearcă să dea vina pe alţii pentru ea: "Cine îmi face asta? Toată lumea îmi vrea răul?". Sociopatul încearcă să deţină controlul asupra caracterului alunecos al existenţei. Schizoidul şi catatonicul se închid, pur şi simplu, refuzînd...

Psihologia trezirii
de John Welwood