Pe măsură ce partenerii devin mai apropiaţi, adesea se lasă prinşi într-o complicitate inconştientă: "eu îţi voi umple ţie golurile şi voi compensa imperfecţiunile tale, iar tu vei face acelaşi lucru pentru mine." Astfel creează o stare de codependenţă în care amândoi simt că sunt protejaţi şi că protejează, la rândul lor. Insă apelând la o altă persoană să ne umple golurile creăm un raport părinte/copil. Ne vedem pe noi înşine drept un copil subdezvoltat sau rănit şi pe partenerul nostru drept părintele bun care ne oferă lucrurile de care n-am avut parte în copilărie: dragoste perfectă, validare, reflectare şi sprijin.
Oricând ne aşteptăm ca altcineva să ne întregească ne plasăm în opoziţie cu realitatea. Iar când, inevitabil, partenerul nu reuşeşte să se ridice la înălţimea acestei aşteptări, începem să ne prăbuşim în iad fiindcă ne-am pierdut propria fundaţie. Psihologia budistă descrie iadul ca fiind o stare de spirit controlată de ură şi respingerea realităţii aşa cum este ea. Zţ?ătându-ne să ieşim din iad doar agravăm situaţia, fiindcă e doar un alt mod de-a respinge realitatea în care ne aflăm. Singura cale de-a ieşi din iad e să fim deschişi şi să ne ascultăm dezamăgirea.
Dezamăgirea conţine întotdeauna un mesaj puternic şi precis, în care ne putem încrede: ne-am canalizat dorinţele acolo unde de fapt nu le este locul. Dacă reuşim să ascultăm ce ne spune dezamăgirea noastră vom putea reveni cu picioarele pe pământ şi recunoaşte adevărata realitate, aşa cum este ea. Astfel de momente de conştientizare sunt oportunităţi importante pentru maturizare, pentru a progresa în dezvoltarea noastră. Privită astfel, dezamăgirea e un pas important în calea spre relaţionarea conştientă.
Dragoste si trezire
psihologia sacra a cuplului
de John Welwood
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu